Construirea democraţiei

Sistemul democratic, spre deosebire de alte sisteme politice, nu afirmă că nu poate fi perfecţionat. Datorită acestui fapt, libertatea de expresie este garantată, opinia individului nu poate fi suprimată dacă aceasta nu concordă cu politica oficială (spre deosebire de fascism, comunism unde orice critică la adresa regimului sau a conducătorului iubit îţi aduceau multă amărăciune).

Definiţia democraţiei poate fi sintetizată prin ceea ce afirma Ion Raţiu: ,,voi lupta până la ultima mea picătură de sânge, ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine”. Omul este liber să nu fie de acord, acest drept este temelia construirii unei societăţi democratice. Încleştarea dintre două opinii diferite poate naşte o concluzie care să fie acceptată de ambele tabere, iar dacă argumentele unei părţi sunt mai convingătoare decât ale celeilalte, ea poate fi acceptată şi pusă în practică. Această dezbatere poate întări o idee centrală, părerile divergente pot arăta slăbiciunile unei opinii şi astfel se pot remedia eventualele lipsuri.

Frumuseţea democraţiei este că ea poate fi bună sau rea în funcţie de gradul de implicare a cetăţenilor care trăiesc în cadrul ei. Consideraţi că politicienii actuali nu ne reprezintă? La urma urmei ei vin tot din popor. Politica poate fi oglinda unei societăţi. Avem politicieni corupţi, hoţi sau fără principii? Aceasta arată că şi societatea se confruntă cu aceleaşi metehne.

Principală problemă este că cei care nu sunt ca cei descrişi mai sus nu se implică în niciun fel. Este important să votăm pentru a ne manifesta opinia. Nu avem pe cine vota? Atunci să căutăm şi să sprijinim oameni care merită să ne reprezinte. Nu avem îndeajuns de mulţi cetăţeni de acest fel? Atunci să ne implicăm în educaţia celor care vor veni. Dacă nu vom face acest lucru situaţia va rămâne aceeaşi, iar noi nu ne vom deosebi de cei care trăiesc în regimuri totalitare. Un conducător necinstit poate face la fel de mult rău într-o societate democratică ca şi într-o societate lipsită de drepturi. Ce însemnătate mai au drepturile dacă nu vrem să ne folosim de ele?

O concepţie des întâlnită este aceea că cel pe care dorim să ne reprezinte nu are îndeajuns de multe şanse. Este o convingere lipsită de relevanţă. Nu ar trebui să votăm precum pariază un împătimit al fotbalului. Noi nu ar trebui să votăm pe cel pe care considerăm că are mai multe şanse de câştig, ci pe cel pe care îl considerăm mai demn să fie într-o poziţie de conducere. Candidatul ales nu a câştigat? Măcar poate observa că sprijin există şi merită să participe la alte alegeri. În timp ne va putea reprezenta, nu trebuie să aşteptăm o izbândă imediată.

Democraţia nu apare din neant, pentru a o obţine avem nevoie de implicare din partea societăţii civile şi de o îmbunătăţire constantă a sistemului în funcţie de imperfecţiunile ce apar.

Reclame

Mitul salvatorului sau nevoia oamenilor de a fi conduşi

Se apropie alegerile şi sondajele indică deja pe marele favorit al mulţimii.  Să fi pus cetăţenii în balanţă argumentele candidaţilor şi să se fi convins majoritatea cine merită să ajungă Preşedinte? Avem oare un Lech Wałęsa sau un nou Ion Rațiu care să ne scape de neocomunismul în care ne scăldăm de atâta amar de vreme? Acesta trebuie să fie motivul pentru care cineva poate fi considerat ,,drept câştigător al alegerilor prezidenţiale, oricine i-ar fi adversar”.

Se pare că nu aceasta este cauza, ea fiind una mai profundă, adânc înrădăcinată în mentalitatea acestui popor. Adevărul este că ne place să fim conduşi, nu să conducem. Ne place să fim salvaţi, nu să fim salvatori. Ne place să muncim (cică), nu să gândim.

Un neam cu o asemenea mentalitate urăşte mult. Urăşte pe cel care învaţă mai bine (ha, s-a găsit om cu studii să ne conducă pe noi?). Urăşte pe cel care o duce mai bine (că doar nu putem fi egali în sărăcie până nu moare şi capra vecinului). Urâm pe cei care fură (pentru că nu furăm şi noi la fel de mult).

Având un asemenea rezervor de ură, suntem oricând gata să-l revărsăm. Aici intervine Salvatorul. Dar pentru a avea un salvator avem nevoie de un personaj antitetic, un caracter opus Făt Frumosului care vrea să ne scape de zmeul mare şi rău. Ura noastră trebuie să fie direcţionată, ea nu trebuie să se nască din libera noastră judecată. Raţionamentul cere timp, cercetare, măcinare interioară şi gândire. De ce să vedem lumea în gri, când ni se spune din start care este albul şi negrul?

Avem aşadar personajul negativ, caracterul ce nu poate fi privit într-o nuanţă de gri ci numai în negru. Iar devreme ce există negru trebuie să existe şi alb. Să-l descoperim măcar pe acest personaj pozitiv pe cale proprie? De ce să facem acest lucru când ni se indică clar cine e împotriva negrului? Şi fiind împotrivă, acela trebuie să fie albul, doar nu poate cineva care se opune unui rău să fie mai rău ca răul.

Ajungând la această concluzie mirifică, orice dezbatere devine inutilă. Dacă îndrăzneşti să afirmi că albul nu e atât de alb, clar eşti de partea negrului. Democraţia reală se naşte din dezbateri, argumente şi contraargumente. Dar de ce să ne pierdem timpul cu astfel de manifestări când răspunsul la problemele noastre este deja oferit?

O societate în care nu există dezbateri reale, nu este departe de o societate autoritară. Autoritar? Ceauşescu a fost autoritar, iar la urma urmei toţi aveam un loc de muncă. Conta că eram privaţi de numeroase lucruri precum libertatea de a gândi, de a nu fi de acord cu ceea ce ţi se spune? Ce atâtea vorbe când Tătuca` stat socialist are grijă de noi? De ce să avem grijă de noi când pot să aibă alţii grijă? Noi muncim, nu gândim…